Domnul conf.univ.dr.Florin Grecu de la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității Hyperion, a publicat în 2012 cartea „Arhitectura politică a primului partid unic din istoria României: Frontul Renașterii Naționale” având  la bază teza de doctorat susținută în 2011.

Lucrarea a apărut la editura Enciclopedică cu titlul: Construcția unui partid unic, Frontul Renașterii Naționale. Volumul a fost revizuit și adăugit, iar în 2023 a fost publicat într-o nouă ediție la editura Eikon din București. Bibliografia actualizată cuprinde surse primare (izvoare, texte legislative, presa epocii, reviste de specialitate, monitoare oficiale) dar și surse secundare (lucrări de doctrină ale epocii și lucrări contemporane). Față de prima ediție, a fost introdus un studiu de caz despre Partidul Social Democrat Român (PSDR) și regimul monarhiei autoritare. Totodată, mai multe documente de arhivă au fost inserate în continuarea textelor.

„Volumul profesorului Florin Grecu are menirea de a completa golul existent în istoriografie despre acest partid, venind totodată cu o abordare originală, care nu face decât să extindă orizontul cititorilor. Mă refer la structura lucrării, care, așa cum afirmă și autorul, se află „la granița dintre disciplina istoriei și științei politice”. Pe lângă contextul istoric și programul ideologic al partidului, Florin Grecu ne pune pe tapet o radiografie atentă a instituțiilor nou create, a proceselor electorale, a elementului social și a administrației de partid. Practic, autorul ne relevă noutatea lucrării prin identificarea modului în care partidul a reușit să se coaguleze și ulterior să funcționeze, iar pentru acest lucru instituțiile întemeiate au fost analizate în urma unui efort de documentare consistent cu ajutorul aparatului conceptual al științei politice. În același timp, în urma unei analize la firul ierbii a instituțiilor a rezultat ideea principală a lucrării: militarizarea politicii.

Referitor la contextul istoric al apariției partidului Frontului Renașterii Naționale și la structura politică și ideologică a acestuia, profesorul Florin Grecu analizează și raportul relațiilor dintre Mișcarea Legionară și monarh, legături care au avut efect asupra acțiunilor întreprinse ulterior de Carol al II-lea. Astfel, autorul menționează faptul că ascensiunea partidului Totul pentru Țară, cel care ajunsese la un acord cu PNȚ-ul lui Iuliu Maniu în privința unui pact de neagresiune electorală și obținuse locul 3 în cadrul alegerilor din decembrie 1937, dar și marasmul în care se regăsea clasa politică au întărit hotărârea regelui și a sfătuitorilor săi să pună bazele unui regim autoritar, să instituie starea de asediu și să desființeze partidele politice. Așadar, în urma decretului semnat de Carol al II-lea în noaptea dintre 10 și 11 februarie 1938, un nou guvern se contura în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Starea de asediu, cadrul atât de propice forțelor militare pentru a interveni, fusese instituită în țară, iar pedeapsa cu moartea era reintrodusă după ce fusese desființată din 1866. Ministerul de Interne condus de Armand Călinescu prelua controlul administrației în rândurile căreia au fost numite numeroase cadre militare. Tot acum își făceau apariția și tribunalele militare. Astfel, spune autorul, „militarizarea instituțiilor va deveni ireversibilă”.

Odată cu instaurarea stării de asediu care a durat până la sfârșitul domniei lui Carol al II-lea, cenzura presei, a întrunirilor și a manifestațiilor a fost impusă. Chiar și așa, afirmă Florin Grecu, anumitor periodice care au acceptat regimul de conducere li s-au iertat unele comentarii mai acide la adresa guvernului. Continuând tratarea evenimentelor și ajungând la promulgarea noii Constituții din 27 februarie 1938, profesorul Florin Grecu analizează unele prevederi în raport cu fenomenul legionar. Bunăoară, ridicarea vârstei de la care se putea vota la 30 de ani avea menirea de a exclude tinerii fanatici legionari din zona politicii, iar „scopul urmărit era anihilarea Mișcării Legionare și a ponderii ei electorale”. Se mai preciza în Constituție pragul de vârstă de 30 de ani pentru cei ce urmau a fi aleși în Camera Deputaților și 40 de ani pentru candidații la Senat. Regimul democratic era desființat, executivul sufoca legislativul, miniștrii având răspundere politică doar față de rege.

Încă o noutate referitoare la Constituția proaspăt adoptată făcea referire la principiul primatului etnic românesc prin care se preciza în articolul 7 că: „numai cetățenii români sunt admisibili în funcțiile publice, civile și militare”, iar în art. 67 se specifica: „nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puțin trei generații”. Autorul reia observația vehiculată în istoriografie referitoare la art. 67, ridicând un semn de întrebare, dacă nu cumva asupra lui Corneliu Zelea Codreanu se făcea trimitere, cel care era cetățean român la a doua generație. Regele, văzând ascensiunea Mișcării Legionare, se exprimase în februarie 1937 într-o discuție privată avută cu Codreanu că dorește să obțină controlul organizației, oferindu-i în schimb liderului legionar funcția de prim-ministru. (Ioan Scurtu, Carol al II-lea, p.208). Refuzul pe care l-a primit Carol al II-lea l-a transformat într-un adversar neînduplecat în relația cu liderul mișcării de extremă dreapta.

În ceea ce privește ideologia partidului, autorul afirmă clar că nu avea un program bine definit. Mai mult decât atât, Florin Grecu combate rând pe rând elementele stratului ideologic emanate de noul regim, cel care își luase misiunea de a declanșa o renaștere națională, rupându-se astfel de tot ceea ce a însemnat clasa politică înainte de 1938. Carol al II-lea se erija în salvatorul națiunii. La nivel de discurs, fosta clasă politică era denigrată, se scotea în evidență rolul pe care tinerii trebuie să-l joace în noua structură a statului, reorganizându-se în acest sens Straja Țării, o instituție care avea menirea să se ocupe de formarea și educarea tineretului în spiritul noului regim. Ideologia și propaganda erau folosite și în acest sens. Organizarea tineretului din România, a Străjii Țării, a existat din 1934. În perioada regimului autoritar carlist aceasta a fost reorganizată, modelul venind de la două state totalitare: Germania nazistă și Italia fascistă. Regele Carol al II-lea, ,,Marele Străjer”, vedea această organizație și ca o contrapondere pentru ,,Frățiile de cruce” legionare, pararela cu Mișcarea Legionară fiind din nou evidențiată de autor. Sinergiile naționale trebuiau obținute. În ce măsură s-a întâmplat asta? Superficial, ar fi răspunsul.

Obiectivul unei renașteri naționale fusese promovat atât de partidele totalitare din Europa, cât și de Mișcarea Legionară și nu reprezenta decât o portiță prin care regele urmărea să-și legitimeze noul regim. Așa cum afirmă autorul, mitul decadenței înflorise în Europa, iar acest fapt cerea ceea ce s-a numit „o renaștere națională”. Carol al II-lea, sesizează bine Florin Grecu, nu făcea altceva decât să se integreze în noua viziune europeană, a conducerii autoritare/totalitare, fiind totuși printre ultimii monarhi care au operat această schimbare. Foștii politicieni atât de blamați, veniți de la majoritatea partidelor desființate ocupau acum rândurile Frontului Renașterii Naționale, devenit un partid eclectic, șubred, fără o ideologie clară, ba mai mult decât atât, fiind sabotat chiar din interior. Partidele politice dar și Sindicatele s-au organizat clandestin, desfășurând activități politice paralele cu agenda ideologică trasată de regim. În mod just, profesorul Florin Grecu conchide, afirmând: „noul regim era, de fapt, o prelungire a vechiului regim sub o altă formă, una autoritară și antidemocratică”. Este o caracterizare eufemistică pe lângă stilul direct cu care Constantin Argetoianu, membru și el al partidului, caracteriza în același substrat noua structură de partid: „bordel nou cu curve bătrâne”.

Referindu-se la situația tineretului din România, autorul este de părere că situația lor nu s-a schimbat în noul regim. Cei mai mulți dintre ei erau nemulțumiți de faptul că nu pot accede la un post în instituțiile statului și că venalitatea și nepotismul nu dispăruseră. Totodată, a fost analizată și relația Biserică-stat, iar concluzia a fost că instituția Bisericii a reprezentantat lancea de propagandă a regimului acolo unde acesta nu reușea să ajungă, având rolul să propage spiritul de unitate națională. Această colaborare ne relevă și slăbiciunea noul sistem politic creat, a instituțiilor sale, care nu reușeau să câștige adeziunea maselor populare la nivelul la care și-ar fi dorit.

În continuarea lucrării, Florin Grecu demonstrează preeminența statului asupra aparatului de partid și deținerea controlului prin intermediul unor instituții militarizate. Este sintetizat bine și centralismul politic existent, dar și osatura partidului unic de la vârf până la bază. De asemenea, folosind procedeul analizei comparative, autorul afirmă că Frontul Renașterii Naționale nu a fost niciodată un partid fascist, atribuindu-i totuși anumite valențe totalitare. În comparație cu sistemele totalitare, autorul sesizează faptul că regimul a fost cel care a creat partidul și nu viceversa, așa cum s-a întâmplat de pildă în Germania și Italia, unde popularitatea conducătorilor era mult mai mare.

Cercetând instituțiile partidului precum: Consiliul Superior, Directoratul și Comisia Superioară, profesorul Florin Grecu ajunge la concluzia că administrația fusese pătrunsă de persoane obediente lui Carol al II-lea, numite prin decret regal. Prefecții și primarii erau de regulă colonei și generali activi sau în retragere. Ei erau cei care trebuiau să asigure buna coordonare dar și supravegherea acțiunilor întreprinse de partid. Un rol important îl aveau și angajații Ministerului de Interne, ai Poliției și Jandarmeriei. Totodată, Ministerul Frontului Renașterii Naționale în fruntea căruia s-a aflat, la început, istoricul Constantin C. Giurescu, reprezenta o altă instituție subordonată regelui care avea menirea de a supraveghea activitatea partidului. Ministerul, afirmă autorul, „funcționa ca un fel de Stat Major pentru partid, ca și cum ar fi fost o unitate militară de dimensiuni politice”. Militarizarea regimului a continuat și prin instituția Gărzii Naționale, acel „braț armat” al partidului care trebuia să asigure liniștea în teritoriu. Acest proces de militarizare s-a dezvoltat prin promulgarea legii administrative din 13 august 1938 care împărțea țara în zece ținuturi, conduse de către un rezident regal, urmărindu-se în acest fel crearea unui control mai strâns asupra aparatului de stat în teritoriu. Patru din cei zece rezidenți regali proveneau din structurile militare.

Aspectele negative ale noului regim sunt reliefate atent de către profesorul Florin Grecu. De exemplu, sunt prezentate acele „valențe totalitare” ale executivului marcate de întemeierea Serviciului de Informații și Statistică al cărui țel era colectarea informațiilor privitoare la starea de spirit din cadrul mulțimii și a membrilor de partid, existând o supraveghere riguroasă la nivelul societății. Totodată, în cadrul Cercurilor de Studii se urmărea remodelarea/modelarea tineretului în spiritul noului regim, construindu-se astfel noi elite credincioase regimului. Autorul revine cu această ocazie la paralela făcută între guvernarea autoritară a regelui și Mișcarea Legionară afirmând că prin activitatea ideologică a Cercurilor de Studii se dorea diminuarea doctrinei legionare din rândurile tinerilor și atragerea lor spre noul regim.

Florin Grecu surprinde foarte bine și fuziunea dintre factorul politic și cel economic prin numirea de către Carol al II-lea a unor consacrați industriași –Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Dumitru Mociorniță- în Parlamentul corporatist în funcția de Senatori. În acest fel, regele dădea startul marilor afaceri profitabile pe care aceștia le făceau cu statul, cel care avea o pondere covârșitoare în ceea ce privea comenzile. Astfel, controlul acestor afaceri ale marilor industriași se afla sub influența politicii de palat. Acest control s-a manifestat prin intermediul sistemului corporatist, în care breslele nou întemeiate trebuiau, afirmă Florin Grecu, să atragă masele prin promovarea conceptului colectivist la ideologia partidului, evitând totodată riscul unor eventuale adeziuni la mișcarea comunistă, urmărindu-se eliminarea influenței acesteia din rândul sindicatelor. În același timp, sistemul corporatist promovat trebuia să asigure baza politică a regimului prin „trimiterea reprezentanților într-un organism legislativ alcătuit din categorii profesionale corporative”.

În privința practicilor electorale, votul era uninominal, listele erau înlocuite cu persoane cunoscute a căror imagine se afla pe buletinul de vot. Femeile au obținut reprezentare în Senat, Maria N. Popp fiind prima femeie aleasă într-o funcție parlamentară, aceea de senator din partea orașului Craiova, la categoria agricultură. Pentru a putea vota trebuia să faci parte din una dintre profesiuni: agricultură și muncă manuală, industrie și comerț sau ocupații intelectuale. Trebuia, de asemenea, să fii știutor de carte. Vechile metehne electorale, afirmă Florin Grecu, persistau și sub noul regim. Reprezentanții partidului în teritoriu (prefecții, primarii) se ocupau de aducerea votanților cu trenul, fiind responsabili de toată organizarea. Jandarmeria era în continuare „aparatul militar electoral guvernamental”. Cu toate că partidele politice fuseseră desființate, prezența bătăușilor electorali a existat și la alegerile din iunie 1939. Alegerile din 1 iunie pentru Camera Deputaților și cele din 2 iunie 1939 pentru Senat s-au desfășurat sub stindardul stării de asediu și a cenzurii.

Chiar și în condițiile în care Parlamentul avea un rol simbolic, fiind întrunit doar dacă voia regele -lucru foarte rar-, în urma alegerilor din iunie 1939 au intrat în structurile parlamentare multe persoane care nu mai făcuseră politică înainte de 1938. Totuși, acești oameni, membri de partid –era o condiție sine qua non pentru a candida-, opinează Florin Grecu, nu erau selectați neapărat pe criterii de competență sau popularitate, trierea fiind caracterizat de nivelul de obediență al respectivilor față de regim, fie că acceptau sau chiar credeau în doctrina acestuia. Din componența Parlamentului corporatist a făcut parte, de asemenea, majoritatea membrilor partidelor interzise. Atenția autorului s-a îndreptat și către un studiu asupra legăturii dintre Partidul Social Democrat Român (PSDR) și regimul monarhiei autoritare. Mai mulți social-democrați au fost aleși Senatori și Deputați, iar influența lor asupra mediilor muncitorești era evidentă, Acest exod a fost taxat imediat de către conducerea deja slăbită a PSDR și nu va scăpa nici de oprobriul venit mai târziu din partea partidului comunist ajuns la putere.

În finalul lucrării profesorul Florin Grecu analizează și procesul de metamorfozare a partidului Frontului Renașterii Naționale, devenit Partidul Națiunii la data de 21 iunie 1940. Schimbarea s-a produs din cauza evenimentelor politico-militare desfășurate în Europa în ultimul timp, factorul ideologic al Partidului Națiunii fiind mult mai agresiv, în sensul promovării naționalismului exacerbat și a tezelor rasiste și antisemite la un nivel superior. Astfel, regimul politic instituit de Carol al II-lea a fost cel care tasat terenul pentru viitoarele forme de conducere pe care România le-a cunoscut: dictatura militară și comunistă.

În epilogul acestei recenzii nu pot să nu remarc înaltul nivel epistemic al lucrării rezultat dintr-o muncă de cercetare asiduă. Prin urmare, recomand cartea scrisă de către profesorul Florin Grecu pentru cunoașterea și conturarea unei panorame încărcate de studiul istoriei și al științei politice referitoare la regimul autoritar instituit de regele Carol al II-lea.” Recenzie scrisă de Profesor Manole Ionuț-Alexandru